Zi de zi mergand cu pasi grabiti spre locul de munca studiez chipurile oamenilor. Uneori ma intreb care sunt gandurile, care este scopul vietii lor si daca acest scop il include si pe Dumnezeu sau este legat doar de lumea aceasta si de placerile de o clipa ale vietii. Cata importanta ii acordam noi lui Dumnezeu, ce loc ocupa El in viata noastra? Ne intereseaza ce plan are El cu viata noastra sau care este voia Sa?
La fiecare pas vad oameni grabiti, stresati, aroganti, nemultumiti, suparati, mandri, plini de rautate, ingrijorati dar si oameni cu fetele luminate de o pace sufleteasca misterioasa. Ma intreb de unde provine aceasta pace? Cine este sursa ei? Care este diferenta dintre cei care au aceasta pace si cei care nu o au?
M-am gandit si cred ca provine dintr-o relatie vie si autentica cu Dumnezeu. In Biblie scrie ca numai Isus Hristos este cel care ne poate da aceasta pace. In Ioan 14:27 ni se spune: "Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte."
Versetele acestea ma fac sa cred ca pacea pe care o da Isus este diferita de cea cunoscuta de oameni. Pacea omeneasca este data de siguranta si confortul vietii in timp ce pacea oferita de Isus consta in cunoasterea lui Dumnezeu, sursa ei, intr-o relatie stransa si permanenta cu El.
Aceasta pace sufleteasca transforma viata omului, il face sa vada viata intr-o cu totul alta lumina. In Ioan 16:33 ni se spune: "V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea." In luptele si ispitele cu care se confrunta omul zilnic exista biruinta numai atunci cand Hristos este la carma vietii noastre, cand avem pacea Sa.
In viata omului se da o lupta intre firea pamanteasca cea care se impotriveste vointei lui Dumnezeu (referitor la aceasta Pavel spune in Romani 7:18 "Stiu, in adevar, ca nimic bun nu locuieste in mine, adica in firea mea pamanteasca, pentru ca, ce-i drept, am vointa sa fac binele, dar n-am puterea sa-l fac.") si firea duhovniceasca (spirituala) care face voia lui Dumnezeu si urmeaza indemnurile Duhului Sfant (1 Corinteni 2:13 si Romani 12:1)
Faptele firii pamantesti sunt: "Preacurvia, curvia, necuratia, desfranarea ...(Galateni 5:19) dar si "patima, pofta rea şi lăcomia de avere ...(Coloseni 3:5 si Efeseni 5:3)
Oare cati dintre noi ne dorim aceasta pace pe care Isus ne-o ofera in dar? Ne dorim noi sa il cunoastem pe Dumnezeu cu adevarat si sa avem parte de pacea oferita de Fiul Sau?
Pt. a avea aceasta pace trebuie sa ii acordam lui Dumnezeu primul loc in viata noastra, sa il lasam sa ne transforme viata.
"Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură." Coloseni 3:8
Pt. studiu personal va invit sa cititi urmatoarele capitole: Coloseni 3, Efeseni 5, 1 Corinteni 3, Galateni 5, Romani 7.
joi, 30 aprilie 2009
miercuri, 15 aprilie 2009
Simbolurile profetice ale Pastelui
Pentru creştini, Paştele conţine un bogat simbolism profetic care arăta spre Isus Hristos. Noul Testament învaţă în mod explicit că sărbătorile israelite sunt „umbra lucrurilor viitoare" (Col. 2:16-17; Evr. 10:1), adică răscumpărarea prin sângele lui Isus Hristos.
Să reţinem că cele relatate în Exod, capitolul 12, ne reamintesc de Mântuitorul nostru şi de voia Sa pentru noi.
1. Inima şi sufletul evenimentului de la Paşte era harul mântuitor al lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a scos pe Israeliţi din Egipt nu fiindcă erau un popor merituos, ci pentru că El i-a iubit şi a rămas credincios legământului Său (Deut. 7:7-10). În mod asemănător, mântuirea pe care noi o primim de la Hristos ne vine prin harul minunat al lui Dumnezeu (Efes. 2:8-10; Tit 3:4-5).
2. Scopul sângelui stropit pe stâlpii uşilor era să salveze de la moarte întâiul născut al fiecărei familii; acest sânge arăta către vărsarea sângelui lui Hristos pe cruce, pentru a ne salva de la moarte şi de mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului (Ex. 12:13, 23, 27; Evr. 9:22).
3. Mielul de Paşte a fost o Jertfă" (Ex. 12:27) care a îndeplinit rolul de substitut pentru întâiul născut; această jertfă arăta spre moartea lui Hristos ca substitut al morţii credinciosului (Rom. 3:25, ).
Pavel îl numeşte, în mod explicit, pe Hristos Mielul nostru de Paşte care a fost jertfit pentru noi (I Cor. 5:7).
4. Mielul de parte bărbătească desemnat pentru moarte trebuia să fie „fără cusur" (Ex. 12:5); mielul prefigurează neprihănirea lui Hristos, Fiul desăvârşit al lui Dumnezeu (Ioan 8:46; Evr. 4:15).
5. Consumarea mielului ca hrană reprezenta identificarea comunităţii israelite cu moartea mielului, o moarte care îi salva de la moartea fizică, în mod asemănător, participarea la Cina Domnului reprezintă participarea noastră la moartea lui Hristos, o moarte care ne salvează din moartea spirituală (I Cor. 10:16-17; 11:24-26).
Ca şi în cazul Paştelui, doar jertfa iniţială, moartea Sa pe cruce, a fost o jertfă eficientă. Noi sărbătorim Cina Domnului ca un act comemorativ „spre pomenirea Lui" (I Cor.11:24).
6. Stropirea cu sânge a stâlpilor şi a pragului de sus al uşii a fost făcută în credinţă plină de ascultare (Ex. 12:28, Evr. 11:28); acest răspuns al credinţei a adus răscumpărarea prin sânge (Ex. 12:7, 13).
Mântuirea prin sângele lui Hristos este obţinută numai prin ascultarea credinţei (Rom. 1:5, compară cu 16;26).
7. Mielul de Paste trebuia să fie mâncat împreună cu pâine nedospită (Ex. 12:8). Deoarece în Biblie aluatul simbolizează, în mod obişnuit, păcatul şi corupţia (Ex. 13:7, Mat. 16:6, Marcu 8;15), această pâine nedospită a reprezentat despărţirea de Egipt a Israeliţilor răscumpăraţi, adică de lume şi de păcat (Ex. 12:15 ).
În mod asemănător, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu este chemat să se separe de lumea păcătoasă şi să se dedice numai lui Dumnezeu.
Să reţinem că cele relatate în Exod, capitolul 12, ne reamintesc de Mântuitorul nostru şi de voia Sa pentru noi.
1. Inima şi sufletul evenimentului de la Paşte era harul mântuitor al lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a scos pe Israeliţi din Egipt nu fiindcă erau un popor merituos, ci pentru că El i-a iubit şi a rămas credincios legământului Său (Deut. 7:7-10). În mod asemănător, mântuirea pe care noi o primim de la Hristos ne vine prin harul minunat al lui Dumnezeu (Efes. 2:8-10; Tit 3:4-5).
2. Scopul sângelui stropit pe stâlpii uşilor era să salveze de la moarte întâiul născut al fiecărei familii; acest sânge arăta către vărsarea sângelui lui Hristos pe cruce, pentru a ne salva de la moarte şi de mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului (Ex. 12:13, 23, 27; Evr. 9:22).
3. Mielul de Paşte a fost o Jertfă" (Ex. 12:27) care a îndeplinit rolul de substitut pentru întâiul născut; această jertfă arăta spre moartea lui Hristos ca substitut al morţii credinciosului (Rom. 3:25, ).
Pavel îl numeşte, în mod explicit, pe Hristos Mielul nostru de Paşte care a fost jertfit pentru noi (I Cor. 5:7).
4. Mielul de parte bărbătească desemnat pentru moarte trebuia să fie „fără cusur" (Ex. 12:5); mielul prefigurează neprihănirea lui Hristos, Fiul desăvârşit al lui Dumnezeu (Ioan 8:46; Evr. 4:15).
5. Consumarea mielului ca hrană reprezenta identificarea comunităţii israelite cu moartea mielului, o moarte care îi salva de la moartea fizică, în mod asemănător, participarea la Cina Domnului reprezintă participarea noastră la moartea lui Hristos, o moarte care ne salvează din moartea spirituală (I Cor. 10:16-17; 11:24-26).
Ca şi în cazul Paştelui, doar jertfa iniţială, moartea Sa pe cruce, a fost o jertfă eficientă. Noi sărbătorim Cina Domnului ca un act comemorativ „spre pomenirea Lui" (I Cor.11:24).
6. Stropirea cu sânge a stâlpilor şi a pragului de sus al uşii a fost făcută în credinţă plină de ascultare (Ex. 12:28, Evr. 11:28); acest răspuns al credinţei a adus răscumpărarea prin sânge (Ex. 12:7, 13).
Mântuirea prin sângele lui Hristos este obţinută numai prin ascultarea credinţei (Rom. 1:5, compară cu 16;26).
7. Mielul de Paste trebuia să fie mâncat împreună cu pâine nedospită (Ex. 12:8). Deoarece în Biblie aluatul simbolizează, în mod obişnuit, păcatul şi corupţia (Ex. 13:7, Mat. 16:6, Marcu 8;15), această pâine nedospită a reprezentat despărţirea de Egipt a Israeliţilor răscumpăraţi, adică de lume şi de păcat (Ex. 12:15 ).
În mod asemănător, poporul răscumpărat al lui Dumnezeu este chemat să se separe de lumea păcătoasă şi să se dedice numai lui Dumnezeu.
marți, 14 aprilie 2009
Pastele si Isus Hristos
Paştele trebuia să fie atât un act comemorativ, cât şi un act preînchipuitor, care să arate nu numai înapoi, la eliberarea din Egipt, ci şi înainte, la marea eliberare pe care Isus Hristos avea s-o aducă la îndeplinire în eliberarea poporului Său din sclavia păcatului.
Mielul de jertfă Îl reprezintă pe "Mielul lui Dumnezeu", în care este unica noastră nădejde de mântuire. Apostolul spune: "Căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit" (1 Cor.5,7).
Nu a fost de ajuns ca mielul pascal să fie junghiat; ci sângele lui trebuia să fie stropit pe stâlpii uşii; tot astfel este nevoie ca meritele sângelui lui Hristos să fie aplicate sufletului. Noi trebuie să credem nu numai că El a murit pentru lume, ci că a murit pentru fiecare dintre noi, în mod individual. Noi trebuie să ne însuşim meritele jertfei ispăşitoare.
Isopul folosit pentru stropirea sângelui era un simbol al curăţirii, fiind astfel folosit la curăţirea leprei şi a acelora care se întinau prin atingerea cu cei morţi. (Ps.51,7)
Mielul trebuia pregătit în întregime şi nici un os nu trebuia să-i fie zdrobit. Tot astfel, nici un os al Mielului lui Dumnezeu, care urma să moară pentru noi, nu trebuia să fie zdrobit (Ioan 19,36). În felul acesta a fost reprezentată plinătatea desăvârşită a jertfei lui Hristos.
Carnea trebuia mâncată. Nu este de ajuns să credem în Hristos pentru iertarea păcatelor; prin credinţă noi trebuie să primim fără încetare putere şi hrană spirituală de la El, prin Cuvântul Său. Hristos spune: "Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu rămân în el" (Ioan 6,53-54). Iar pentru a lămuri însemnătatea celor spuse, El a zis: "Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă" (vers.63).
Isus a primit Legea Tatălui Său, a trăit în viaţa Sa de fiecare zi principiile ei, a dat pe faţă spiritul ei şi a arătat puterea ei binefăcătoare asupra inimii. Ioan spune: "Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl" (Ioan 1,14)
Urmaşii lui Hristos trebuie să fie părtaşi ai experienţei Lui. Ei trebuie să primească şi să asimileze Cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât el să ajungă forţa motrice a vieţii şi acţiunilor lor. Prin puterea lui Hristos ei trebuie să fie schimbaţi spre a ajunge asemenea Lui şi a reflecta însuşirile dumnezeieşti.
Ei trebuie să mănânce carnea şi să bea sângele Fiului lui Dumnezeu sau, dacă nu, n-au viaţă în ei înşişi. Spiritul şi lucrarea lui Hristos trebuie să devină spiritul şi lucrarea ucenicilor Săi.
Mielul trebuia mâncat cu ierburi amare, ca o amintire a trecutului, a amărăciunii robiei în Egipt. La fel, când ne hrănim din Hristos, trebuie să facem lucrul acesta cu inima zdrobită, din cauza păcatelor noastre.
Folosirea azimilor avea, de asemenea, o însemnătate. Această însemnătate este cuprinsă în mod expres în legea serbării Paştelui, păzită cu stricteţe de către evrei în practicile lor, astfel încât nici un fel de aluat să nu se găsească în casele lor în timpul acestei sărbători.
Tot astfel aluatul păcatului trebuie să fie îndepărtat de la toţi aceia care vor să primească viaţa şi hrana de la Hristos. De aceea Pavel scrie bisericii din Corint: "Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul acesta nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului" (1 Cor.5,7- 8).
Înainte de a obţine libertatea, robii trebuia să-şi dovedească credinţa în marea eliberare care era gata să se înfăptuiască. Semnul sângelui trebuia pus pe casele lor şi trebuia ca ei să se separe, ei şi familiile lor, de egipteni şi să se strângă înăuntrul caselor lor.
Dacă izraeliţii ar fi nesocotit în vreo privinţă oarecare vreuna din îndrumările primite, dacă ar fi neglijat să-şi separe copiii de egipteni, dacă ar fi junghiat mielul, dar n-ar fi uns stâlpii uşii cu sânge, sau dacă vreunul dintre ei ar fi ieşit din casă, n-ar mai fi fost în siguranţă. S-ar fi putut ca în sinceritatea inimii lor să fi crezut că au făcut tot ce era necesar, dar sinceritatea lor nu i-ar fi izbăvit. Toţi aceia care nu aveau să ia seama la îndrumările Domnului aveau să-l piardă pe întâiul lor născut, lovit de mâna îngerului pierzător.
Prin ascultare, poporul trebuia să dea dovadă de credinţă. Tot astfel, toţi aceia care nădăjduiesc să fie salvaţi prin meritele sângelui lui Hristos îşi vor da seama că şi ei înşişi au de făcut ceva, pentru a-şi asigura mântuirea. În timp ce numai Hristos, numai El singur, ne poate răscumpăra de sub pedeapsa neascultării, noi trebuie să ne întoarcem de la păcat, la ascultare.
Omul trebuie să fie mântuit prin credinţă, şi nu prin fapte; cu toate acestea, credinţa sa trebuie să fie dovedită prin faptele sale.
Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară ca ispăşire pentru păcat. El a făcut cunoscut lumina adevărului, calea vieţii, El a dat mijloacele ajutătoare, rânduieli şi privilegii; acum, omul trebuie să coopereze cu aceste instrumente salvatoare; el trebuie să aprecieze şi să folosească ajutoarele pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziţie - să creadă şi să asculte de toate cerinţele dumnezeieşti.
Mielul de jertfă Îl reprezintă pe "Mielul lui Dumnezeu", în care este unica noastră nădejde de mântuire. Apostolul spune: "Căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit" (1 Cor.5,7).
Nu a fost de ajuns ca mielul pascal să fie junghiat; ci sângele lui trebuia să fie stropit pe stâlpii uşii; tot astfel este nevoie ca meritele sângelui lui Hristos să fie aplicate sufletului. Noi trebuie să credem nu numai că El a murit pentru lume, ci că a murit pentru fiecare dintre noi, în mod individual. Noi trebuie să ne însuşim meritele jertfei ispăşitoare.
Isopul folosit pentru stropirea sângelui era un simbol al curăţirii, fiind astfel folosit la curăţirea leprei şi a acelora care se întinau prin atingerea cu cei morţi. (Ps.51,7)
Mielul trebuia pregătit în întregime şi nici un os nu trebuia să-i fie zdrobit. Tot astfel, nici un os al Mielului lui Dumnezeu, care urma să moară pentru noi, nu trebuia să fie zdrobit (Ioan 19,36). În felul acesta a fost reprezentată plinătatea desăvârşită a jertfei lui Hristos.
Carnea trebuia mâncată. Nu este de ajuns să credem în Hristos pentru iertarea păcatelor; prin credinţă noi trebuie să primim fără încetare putere şi hrană spirituală de la El, prin Cuvântul Său. Hristos spune: "Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, nu aveţi viaţă în voi. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu rămân în el" (Ioan 6,53-54). Iar pentru a lămuri însemnătatea celor spuse, El a zis: "Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă" (vers.63).
Isus a primit Legea Tatălui Său, a trăit în viaţa Sa de fiecare zi principiile ei, a dat pe faţă spiritul ei şi a arătat puterea ei binefăcătoare asupra inimii. Ioan spune: "Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl" (Ioan 1,14)
Urmaşii lui Hristos trebuie să fie părtaşi ai experienţei Lui. Ei trebuie să primească şi să asimileze Cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât el să ajungă forţa motrice a vieţii şi acţiunilor lor. Prin puterea lui Hristos ei trebuie să fie schimbaţi spre a ajunge asemenea Lui şi a reflecta însuşirile dumnezeieşti.
Ei trebuie să mănânce carnea şi să bea sângele Fiului lui Dumnezeu sau, dacă nu, n-au viaţă în ei înşişi. Spiritul şi lucrarea lui Hristos trebuie să devină spiritul şi lucrarea ucenicilor Săi.
Mielul trebuia mâncat cu ierburi amare, ca o amintire a trecutului, a amărăciunii robiei în Egipt. La fel, când ne hrănim din Hristos, trebuie să facem lucrul acesta cu inima zdrobită, din cauza păcatelor noastre.
Folosirea azimilor avea, de asemenea, o însemnătate. Această însemnătate este cuprinsă în mod expres în legea serbării Paştelui, păzită cu stricteţe de către evrei în practicile lor, astfel încât nici un fel de aluat să nu se găsească în casele lor în timpul acestei sărbători.
Tot astfel aluatul păcatului trebuie să fie îndepărtat de la toţi aceia care vor să primească viaţa şi hrana de la Hristos. De aceea Pavel scrie bisericii din Corint: "Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul acesta nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului" (1 Cor.5,7- 8).
Înainte de a obţine libertatea, robii trebuia să-şi dovedească credinţa în marea eliberare care era gata să se înfăptuiască. Semnul sângelui trebuia pus pe casele lor şi trebuia ca ei să se separe, ei şi familiile lor, de egipteni şi să se strângă înăuntrul caselor lor.
Dacă izraeliţii ar fi nesocotit în vreo privinţă oarecare vreuna din îndrumările primite, dacă ar fi neglijat să-şi separe copiii de egipteni, dacă ar fi junghiat mielul, dar n-ar fi uns stâlpii uşii cu sânge, sau dacă vreunul dintre ei ar fi ieşit din casă, n-ar mai fi fost în siguranţă. S-ar fi putut ca în sinceritatea inimii lor să fi crezut că au făcut tot ce era necesar, dar sinceritatea lor nu i-ar fi izbăvit. Toţi aceia care nu aveau să ia seama la îndrumările Domnului aveau să-l piardă pe întâiul lor născut, lovit de mâna îngerului pierzător.
Prin ascultare, poporul trebuia să dea dovadă de credinţă. Tot astfel, toţi aceia care nădăjduiesc să fie salvaţi prin meritele sângelui lui Hristos îşi vor da seama că şi ei înşişi au de făcut ceva, pentru a-şi asigura mântuirea. În timp ce numai Hristos, numai El singur, ne poate răscumpăra de sub pedeapsa neascultării, noi trebuie să ne întoarcem de la păcat, la ascultare.
Omul trebuie să fie mântuit prin credinţă, şi nu prin fapte; cu toate acestea, credinţa sa trebuie să fie dovedită prin faptele sale.
Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară ca ispăşire pentru păcat. El a făcut cunoscut lumina adevărului, calea vieţii, El a dat mijloacele ajutătoare, rânduieli şi privilegii; acum, omul trebuie să coopereze cu aceste instrumente salvatoare; el trebuie să aprecieze şi să folosească ajutoarele pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziţie - să creadă şi să asculte de toate cerinţele dumnezeieşti.
Pastele si poporul Israel
Când cererea pentru eliberarea lui Israel a fost prezentată pentru prima dată împăratului Egiptului, s-a dat avertizarea celei mai teribile plăgi. Moise primise porunca să-i spună lui faraon: "Aşa vorbeşte Domnul: 'Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut'. Îţi spun: 'Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l laşi să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut'" (Ex.4,22.23).
Deşi dispreţuiţi de egipteni, izraeliţii fuseseră onoraţi de Dumnezeu prin faptul că fuseseră puşi deoparte ca să fie păstrătorii Legii Sale. Datorită binecuvântărilor şi privilegiilor speciale care le erau acordate, ei aveau întâietate între naţiuni, aşa cum avea primul născut între fraţii săi.
Pedeapsa despre care Egiptul fusese avertizat de la început avea să fie cea din urmă. Dumnezeu este îndelung răbdător şi bogat în milă. El are o grijă duioasă faţă de fiinţele făcute după chipul Său. Dacă pierderea recoltelor şi a turmelor şi cirezilor ar fi adus Egiptul la pocăinţă, atunci copiii n-ar mai fi fost loviţi; dar naţiunea s-a împotrivit cu încăpăţânare poruncii divine şi, de aceea, lovitura finală era gata să cadă.
Înainte de aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri prin Moise, Domnul a dat îndrumări copiilor lui Israel cu privire la plecarea lor din Egipt şi, în mod deosebit, cu privire la ocrotirea lor de pedeapsa care avea să vină. Fiecare familie, singură sau împreună cu altele, trebuia să "junghie" un miel sau un ied "fără cusur" şi, cu un mănunchi de isop, să stropească sângele lui pe "pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii" casei, pentru ca îngerul nimicitor, venind la miezul nopţii, să nu intre în acea locuinţă.
Ei trebuia să mănânce carnea "friptă la foc" cu "azimi şi verdeţuri amare", noaptea, după cum spusese Moise: "Să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă, căci sunt Paştele Domnului" (Ex.12,11).
În amintirea acestei mari eliberări trebuia ca poporul Israel să ţină o sărbătoare în fiecare an, în toate generaţiile viitoare. "Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri" (Ex.12,14).
Când ei aveau să prăznuiască această sărbătoare în anii ce aveau să vină, trebuia să le povestească copiilor lor istoria acestei mari eliberări, aşa după cum le spusese Moise: "Să răspundeţi: 'Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, şi ne-a scăpat casele noastre'" (Ex.12,26-27).
Pe lângă acestea, întâii născuţi, atât dintre oameni, cât şi dintre animale, trebuia să fie ai Domnului, putând fi luaţi înapoi numai printr-o răscumpărare, ca recunoaştere a faptului că, atunci când întâii născuţi ai Egiptului au pierit, ai lui Israel, deşi au fost izbăviţi în mod minunat, ar fi fost şi ei părtaşi aceleiaşi sorţi, dacă nu s-ar fi adus jertfa ispăşitoare.(Num.3,13).
După ce Moise i-a făcut cunoscut lui Israel măsurile luate de Dumnezeu pentru eliberarea lui, "poporul s-a plecat şi s-a închinat până la pământ" (Ex.12,27). Fericita nădejde a eliberării, înspăimântătoarea cunoaştere a faptului că persecutorii lor aveau să fie fără întârziere pedepsiţi, grijile şi ostenelile datorate plecării lor precipitate - toate au fost acoperite pentru un timp de recunoştinţa faţă de bunul lor Salvator.
Deşi dispreţuiţi de egipteni, izraeliţii fuseseră onoraţi de Dumnezeu prin faptul că fuseseră puşi deoparte ca să fie păstrătorii Legii Sale. Datorită binecuvântărilor şi privilegiilor speciale care le erau acordate, ei aveau întâietate între naţiuni, aşa cum avea primul născut între fraţii săi.
Pedeapsa despre care Egiptul fusese avertizat de la început avea să fie cea din urmă. Dumnezeu este îndelung răbdător şi bogat în milă. El are o grijă duioasă faţă de fiinţele făcute după chipul Său. Dacă pierderea recoltelor şi a turmelor şi cirezilor ar fi adus Egiptul la pocăinţă, atunci copiii n-ar mai fi fost loviţi; dar naţiunea s-a împotrivit cu încăpăţânare poruncii divine şi, de aceea, lovitura finală era gata să cadă.
Înainte de aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri prin Moise, Domnul a dat îndrumări copiilor lui Israel cu privire la plecarea lor din Egipt şi, în mod deosebit, cu privire la ocrotirea lor de pedeapsa care avea să vină. Fiecare familie, singură sau împreună cu altele, trebuia să "junghie" un miel sau un ied "fără cusur" şi, cu un mănunchi de isop, să stropească sângele lui pe "pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii" casei, pentru ca îngerul nimicitor, venind la miezul nopţii, să nu intre în acea locuinţă.
Ei trebuia să mănânce carnea "friptă la foc" cu "azimi şi verdeţuri amare", noaptea, după cum spusese Moise: "Să aveţi mijlocul încins, încălţămintele în picioare şi toiagul în mână; şi să-l mâncaţi în grabă, căci sunt Paştele Domnului" (Ex.12,11).
În amintirea acestei mari eliberări trebuia ca poporul Israel să ţină o sărbătoare în fiecare an, în toate generaţiile viitoare. "Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri" (Ex.12,14).
Când ei aveau să prăznuiască această sărbătoare în anii ce aveau să vină, trebuia să le povestească copiilor lor istoria acestei mari eliberări, aşa după cum le spusese Moise: "Să răspundeţi: 'Este jertfa de Paşte în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, şi ne-a scăpat casele noastre'" (Ex.12,26-27).
Pe lângă acestea, întâii născuţi, atât dintre oameni, cât şi dintre animale, trebuia să fie ai Domnului, putând fi luaţi înapoi numai printr-o răscumpărare, ca recunoaştere a faptului că, atunci când întâii născuţi ai Egiptului au pierit, ai lui Israel, deşi au fost izbăviţi în mod minunat, ar fi fost şi ei părtaşi aceleiaşi sorţi, dacă nu s-ar fi adus jertfa ispăşitoare.(Num.3,13).
După ce Moise i-a făcut cunoscut lui Israel măsurile luate de Dumnezeu pentru eliberarea lui, "poporul s-a plecat şi s-a închinat până la pământ" (Ex.12,27). Fericita nădejde a eliberării, înspăimântătoarea cunoaştere a faptului că persecutorii lor aveau să fie fără întârziere pedepsiţi, grijile şi ostenelile datorate plecării lor precipitate - toate au fost acoperite pentru un timp de recunoştinţa faţă de bunul lor Salvator.
Mulţi dintre egipteni fuseseră conduşi la recunoaşterea Dumnezeului evreilor şi aceştia făceau acum rugămintea de a li se permite să găsească adăpost în casele izraeliţilor, când îngerul pierzător avea să treacă prin ţară. Ei au fost primiţi cu bucurie. Aceştia au făgăduit ca de aici înainte să slujească Dumnezeului lui Iacov şi să plece din Egipt o dată cu poporul Său.
Izraeliţii au ascultat de îndrumările pe care Dumnezeu le dăduse. Grabnic şi în taină, ei au făcut pregătirile pentru plecare. Familiile lor s-au adunat laolaltă, mielul pascal a fost junghiat, carnea friptă la foc, azimile şi ierburile amare pregătite. Tatăl, ca preot al familiei, a stropit sângele pe stâlpii casei şi apoi s-a alăturat familiei, înăuntrul casei.
În grabă şi în tăcere mielul pascal a fost mâncat. Cuprins de o teamă sfântă, poporul s-a rugat şi a vegheat; inima întâilor născuţi, de la bărbatul cel puternic şi până la copilul cel mic, bătea cu o teamă ce nu se poate exprima în cuvinte. Taţi şi mame îl strângeau în braţe pe iubitul lor întâi născut, gândindu-se la lovitura îngrozitoare ce avea să cadă în noaptea aceea. Dar nici una dintre locuinţele lui Israel n-a fost vizitată de îngerul aducător de moarte.
Semnul sângelui - semnul protecţiei Mântuitorului - era pe uşile lor şi nimicitorul n-a intrat.
Pastele in istoria israelita / evreiasca
Din acest moment al istoriei, poporul lui Dumnezeu a celebrat Paştele în fiecare primăvară, ca răspuns la porunca Sa potrivit căreia Paştele trebuia să fie „o lege veşnică" (Ex. 12:14). Era, însă, o jertfă de aducere aminte. Doar jertfa iniţială din Egipt a fost o jertfă efectivă, înainte ca Templul să fie construit, la fiecare Paşte.
Israeliţii se adunau în case, înjunghiau un miel, îndepărtau orice aluat din casele lor şi mâncau ierburi amare. Dar, mai cu seamă, ei relatau istoria ieşirii miraculoase a strămoşilor lor din ţara Egiptului şi din robia lui Faraon. Astfel, din generaţie în generaţie, poporul evreu îşi amintea de răscumpărarea lui de către Dumnezeu şi de eliberarea lor din Egipt (Ex. 12:26)
Odată cu construirea Templului, Dumnezeu a poruncit ca sărbătorirea şi jertfirea mielului să aibă loc la Ierusalim (Deut. 16:1-6). Vechiul Testament consemnează câteva cazuri în care un Paşte cu semnificaţie deosebită a fost celebrat în cetatea sfântă (II Împ. 23:21-23; II Cron. 30:1-20; 35:1-19; Ezra 6:19-22).
Paştele era, de asemenea, sărbătorit de către Israeliţi şi în perioada Noului Testament. Singurul moment din copilăria lui Isus, relatat în Scriptură, este acela când părinţii Săi L-au luat la Ierusalim la vârsta de doisprezece ani pentru a sărbători Paştele (Luca 2:41-50).
Mai târziu, Isus a mers în mod regulat la Ierusalim pentru Paşte (Ioan 2:13). Ultima cină pe care Isus a mâncat-o cu ucenicii Săi la Ierusalim cu puţin timp înainte de a fi răstignit în ajunul Paştelui, a fost o masă de Paşte (Mat. 26:1-2, 17-29).
Isus însuşi a fost răstignit în ajunul Paştelui, ca Mielul de Paşte (I Cor. 5:7) care salvează din păcat şi din moarte pe toţi cei care cred.
Israeliţii sărbătoresc şi astăzi Paştele, deşi natura acestuia s-a schimbat oarecum. Deoarece nu mai există un Templu la Ierusalim unde poate fi sacrificat un miel conform celor poruncite în Deut. 16:1-6, sărbătoarea israelită contemporană nu mai este celebrată cu un miel junghiat.
Dar membrii familiilor se mai adună încă împreună, orice aluat este îndepărtat în mod ceremonial din casele evreilor şi istoria ieşirii din Egipt este relatată de către tatăl familiei.
Israeliţii se adunau în case, înjunghiau un miel, îndepărtau orice aluat din casele lor şi mâncau ierburi amare. Dar, mai cu seamă, ei relatau istoria ieşirii miraculoase a strămoşilor lor din ţara Egiptului şi din robia lui Faraon. Astfel, din generaţie în generaţie, poporul evreu îşi amintea de răscumpărarea lui de către Dumnezeu şi de eliberarea lor din Egipt (Ex. 12:26)
Odată cu construirea Templului, Dumnezeu a poruncit ca sărbătorirea şi jertfirea mielului să aibă loc la Ierusalim (Deut. 16:1-6). Vechiul Testament consemnează câteva cazuri în care un Paşte cu semnificaţie deosebită a fost celebrat în cetatea sfântă (II Împ. 23:21-23; II Cron. 30:1-20; 35:1-19; Ezra 6:19-22).
Paştele era, de asemenea, sărbătorit de către Israeliţi şi în perioada Noului Testament. Singurul moment din copilăria lui Isus, relatat în Scriptură, este acela când părinţii Săi L-au luat la Ierusalim la vârsta de doisprezece ani pentru a sărbători Paştele (Luca 2:41-50).
Mai târziu, Isus a mers în mod regulat la Ierusalim pentru Paşte (Ioan 2:13). Ultima cină pe care Isus a mâncat-o cu ucenicii Săi la Ierusalim cu puţin timp înainte de a fi răstignit în ajunul Paştelui, a fost o masă de Paşte (Mat. 26:1-2, 17-29).
Isus însuşi a fost răstignit în ajunul Paştelui, ca Mielul de Paşte (I Cor. 5:7) care salvează din păcat şi din moarte pe toţi cei care cred.
Israeliţii sărbătoresc şi astăzi Paştele, deşi natura acestuia s-a schimbat oarecum. Deoarece nu mai există un Templu la Ierusalim unde poate fi sacrificat un miel conform celor poruncite în Deut. 16:1-6, sărbătoarea israelită contemporană nu mai este celebrată cu un miel junghiat.
Dar membrii familiilor se mai adună încă împreună, orice aluat este îndepărtat în mod ceremonial din casele evreilor şi istoria ieşirii din Egipt este relatată de către tatăl familiei.
luni, 13 aprilie 2009
Pastele - dincolo de traditie si obiceiuri
V-ati intrebat vreodata care este semnificatia Pastelui si care este legatura dintre aceasta sarbatoare si Isus Hristos? Este Pastele o simpla traditie sau inseamna mai mult de atat? Va invit sa descoperim impreuna cui i-a fost data aceasta sarbatoare, in ce context istoric si ce legatura exista intre aceasta sarbatoare si Isus Hristos.
Exod 12,11 - "Cand il veti manca, sa aveti mijlocul incins, incaltamintele in picioare si toiagul in mana; si sa-l mancati in graba; caci sunt Pastele Domnului."
Cadrul istoric - De pe vremea plecarii din Egipt, aproximativ in anul 1445 in. Hr., poporul evreu (Iudeii de mai tarziu) a celebrat Pastele in primavara fiecarui an (in general in preajma Vinerii Mari si a Pastelui Crestin).
Dupa mai mult de 400 de ani de robie in Egipt, Dumnezeu a hotarat sa izbaveasca pe urmasii lui Avraam, Isaac si Iacov din robie. El l-a ridicat pe Moise l-a randuit sa fie conducatorul Iesirii (Exod 3-4).
Ascultând de chemarea lui Dumnezeu, Moise l-a pus pe Faraon în faţa poruncii lui Dumnezeu: „Lasă pe poporul Meu să plece". Pentru a-i dovedi lui Faraon seriozitatea mesajului Domnului, Moise prin puterea lui Dumnezeu, a chemat plăgile ca pedepse asupra Egiptului, în timpul acţiunii câtorva dintre acestea, Faraon a fost de acord să lase pe Israeliţi să plece; revenea, însă, asupra deciziei sale imediat ce plaga era ridicată.
A venit timpul pentru ce-a de a zecea şi ultima plagă, singura care nu va mai da Egiptenilor posibilitatea vreunei alternative, silindu-i să scoată pe Israeliţi din Egipt. Dumnezeu a trimis un înger nimicitor peste toată ţara Egiptului ca să lovească cu moartea pe toţi întâii născuţi — atât ai oamenilor cât şi ai animalelor (Ex. 12:12).
Dat fiind faptul că şi Israeliţi se aflau în Egipt, cum ar fi putut ei să scape de îngerul nimicitor? Domnul a dat o poruncă specială poporului Său; ascultarea de ea va asigura protecţia Sa asupra fiecărei familii de Evrei şi asupra întâiului născut.
Fiecare familie trebuia să ia un miel de un an, de parte bărbătească, fără cusur şi să-l înjunghie în seara celei de-a paisprezecea zi a lunii Abib; familiile cu un număr mai mic de membri puteau împărţi un singur miel cu alţii (Ex. 12:4).
Cu o parte din sângele mielului sacrificat trebuia să stropească cei doi stâlpi şi pragul de sus al tocului uşii de la intrarea caselor lor. Când Nimicitorul avea să străbată ţara, el urma să treacă peste casele stropite cu acest sânge (astfel, termenul Paşte, de la ebraicul pesah, înseamnă „a sări peste", „a trece peste" sau „a cruţa"), în felul acesta, prin sângele mielului înjunghiat, Israeliţii au fost cruţaţi de pedeapsa morţii care a venit peste toţi întâii născuţi egipteni.
Dumnezeu a instituit semnul sângelui nu fiindcă El nu ar fi putut distinge altfel pe Israeliţi de Egipteni, ci pentru că El a dorit să-l înveţe pe poporul Său importanţa ascultării şi a răscumpărării prin sânge, pregătindu-l astfel pentru ;,Mielul lui Dumnezeu" care, secole mai târziu, va ridica păcatul lumii (Ioan 1:29).
În acea noapte trebuia ca Israeliţii să fie îmbrăcaţi şi gata de plecare (Ex. 12:11). Lor li s-a poruncit să frigă, nu să fiarbă mielul şi să pregătească ierburi şi pâine fără aluat. La apropierea nopţii, trebuia ca ei să fie gata să mănânce hrana si să plece în grabă, atunci când Egiptenii urmau să vină şi să le ceară să părăsească ţara. Toate lucrurile s-au petrecut aşa cum a spus Domnul (Ex. 12:29-36).
Exod 12,11 - "Cand il veti manca, sa aveti mijlocul incins, incaltamintele in picioare si toiagul in mana; si sa-l mancati in graba; caci sunt Pastele Domnului."
Cadrul istoric - De pe vremea plecarii din Egipt, aproximativ in anul 1445 in. Hr., poporul evreu (Iudeii de mai tarziu) a celebrat Pastele in primavara fiecarui an (in general in preajma Vinerii Mari si a Pastelui Crestin).
Dupa mai mult de 400 de ani de robie in Egipt, Dumnezeu a hotarat sa izbaveasca pe urmasii lui Avraam, Isaac si Iacov din robie. El l-a ridicat pe Moise l-a randuit sa fie conducatorul Iesirii (Exod 3-4).
Ascultând de chemarea lui Dumnezeu, Moise l-a pus pe Faraon în faţa poruncii lui Dumnezeu: „Lasă pe poporul Meu să plece". Pentru a-i dovedi lui Faraon seriozitatea mesajului Domnului, Moise prin puterea lui Dumnezeu, a chemat plăgile ca pedepse asupra Egiptului, în timpul acţiunii câtorva dintre acestea, Faraon a fost de acord să lase pe Israeliţi să plece; revenea, însă, asupra deciziei sale imediat ce plaga era ridicată.
A venit timpul pentru ce-a de a zecea şi ultima plagă, singura care nu va mai da Egiptenilor posibilitatea vreunei alternative, silindu-i să scoată pe Israeliţi din Egipt. Dumnezeu a trimis un înger nimicitor peste toată ţara Egiptului ca să lovească cu moartea pe toţi întâii născuţi — atât ai oamenilor cât şi ai animalelor (Ex. 12:12).
Dat fiind faptul că şi Israeliţi se aflau în Egipt, cum ar fi putut ei să scape de îngerul nimicitor? Domnul a dat o poruncă specială poporului Său; ascultarea de ea va asigura protecţia Sa asupra fiecărei familii de Evrei şi asupra întâiului născut.
Fiecare familie trebuia să ia un miel de un an, de parte bărbătească, fără cusur şi să-l înjunghie în seara celei de-a paisprezecea zi a lunii Abib; familiile cu un număr mai mic de membri puteau împărţi un singur miel cu alţii (Ex. 12:4).
Cu o parte din sângele mielului sacrificat trebuia să stropească cei doi stâlpi şi pragul de sus al tocului uşii de la intrarea caselor lor. Când Nimicitorul avea să străbată ţara, el urma să treacă peste casele stropite cu acest sânge (astfel, termenul Paşte, de la ebraicul pesah, înseamnă „a sări peste", „a trece peste" sau „a cruţa"), în felul acesta, prin sângele mielului înjunghiat, Israeliţii au fost cruţaţi de pedeapsa morţii care a venit peste toţi întâii născuţi egipteni.
Dumnezeu a instituit semnul sângelui nu fiindcă El nu ar fi putut distinge altfel pe Israeliţi de Egipteni, ci pentru că El a dorit să-l înveţe pe poporul Său importanţa ascultării şi a răscumpărării prin sânge, pregătindu-l astfel pentru ;,Mielul lui Dumnezeu" care, secole mai târziu, va ridica păcatul lumii (Ioan 1:29).
În acea noapte trebuia ca Israeliţii să fie îmbrăcaţi şi gata de plecare (Ex. 12:11). Lor li s-a poruncit să frigă, nu să fiarbă mielul şi să pregătească ierburi şi pâine fără aluat. La apropierea nopţii, trebuia ca ei să fie gata să mănânce hrana si să plece în grabă, atunci când Egiptenii urmau să vină şi să le ceară să părăsească ţara. Toate lucrurile s-au petrecut aşa cum a spus Domnul (Ex. 12:29-36).
joi, 9 aprilie 2009
Ca sa putem fi incurajati
"Căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde." Romani 15,4
Vieţile înregistrate în Biblie sunt istorii autentice de persoane reale. De la Adam in jos prin generatii succesive pana la apostoli avem o campie, fara sa tinem seama de ceea ce s-a intamplat de fapt si de experienta autentica ale personajelor reale.
Este un subiect de mirare pentru multi ca istoria inspirata a trebuit sa relateze in viata oamenilor buni fapte care pateaza caracterele lor morale. Scriitorii inspirati nu au marturisit minciuni pentru a nu ingadui ca paginile de istorie sacra sa fie întunecate de înregistrarile defectelor si greselilor omenesti. Este una din cele mai bune dovezi ale autenticitatii Scripturii că adevărul nu este ascuns nici pacatele personajelor sale principale sterse.
Cât de multe biografii au fost scrise de creştini autentici, care, în viaţa lor obişnuita de acasă şi in relatiile cu biserica, au aratat exemple de evlavie curata. Cat de diferit ar fi aparut istoriile lor, daca mana inspirata nu le-ar fi scris. Nu ar fi fost evidenţiate slăbiciunile omului, lupta cu egoismul, lacomia, şi mândria, păcate ascunse, poate, şi războiul continuu între duh şi carne.
Daca buna noastra Biblie ar fi fost scrisa de persoane neinspirate, ar fi fost prezentata sub un aspect destul de diferit si ar fi fost un studiu descurajator pentru oamenii gresiti, care se lupta cu defectele naturale si ispitele unui dusman viclean. Dar, aşa cum este, avem o înregistrare corectă a experientei religioase a personajelor importante din istoria Bibliei.
Bărbaţii pe care Dumnezeu i-a favorizat, şi cărora le-a încredinţat mari responsabilităţi, au fost uneori depăşiti de ispită şi păcate comise, chiar aşa cum noi cei de azi ne străduim, tremuram, şi în mod frecvent cadem in greseala.
Dar este încurajator pentru inimile fara speranta să ştie că, prin harul lui Dumnezeu ar putea obţine energie proaspata pentru ca sa se ridice din nou deasupra naturii lor rele, şi, amintindu-ne aceasta, suntem gata să reînnoim conflictul noi înşine.
Vieţile înregistrate în Biblie sunt istorii autentice de persoane reale. De la Adam in jos prin generatii succesive pana la apostoli avem o campie, fara sa tinem seama de ceea ce s-a intamplat de fapt si de experienta autentica ale personajelor reale.
Este un subiect de mirare pentru multi ca istoria inspirata a trebuit sa relateze in viata oamenilor buni fapte care pateaza caracterele lor morale. Scriitorii inspirati nu au marturisit minciuni pentru a nu ingadui ca paginile de istorie sacra sa fie întunecate de înregistrarile defectelor si greselilor omenesti. Este una din cele mai bune dovezi ale autenticitatii Scripturii că adevărul nu este ascuns nici pacatele personajelor sale principale sterse.
Cât de multe biografii au fost scrise de creştini autentici, care, în viaţa lor obişnuita de acasă şi in relatiile cu biserica, au aratat exemple de evlavie curata. Cat de diferit ar fi aparut istoriile lor, daca mana inspirata nu le-ar fi scris. Nu ar fi fost evidenţiate slăbiciunile omului, lupta cu egoismul, lacomia, şi mândria, păcate ascunse, poate, şi războiul continuu între duh şi carne.
Daca buna noastra Biblie ar fi fost scrisa de persoane neinspirate, ar fi fost prezentata sub un aspect destul de diferit si ar fi fost un studiu descurajator pentru oamenii gresiti, care se lupta cu defectele naturale si ispitele unui dusman viclean. Dar, aşa cum este, avem o înregistrare corectă a experientei religioase a personajelor importante din istoria Bibliei.
Bărbaţii pe care Dumnezeu i-a favorizat, şi cărora le-a încredinţat mari responsabilităţi, au fost uneori depăşiti de ispită şi păcate comise, chiar aşa cum noi cei de azi ne străduim, tremuram, şi în mod frecvent cadem in greseala.
Dar este încurajator pentru inimile fara speranta să ştie că, prin harul lui Dumnezeu ar putea obţine energie proaspata pentru ca sa se ridice din nou deasupra naturii lor rele, şi, amintindu-ne aceasta, suntem gata să reînnoim conflictul noi înşine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
